cercetări anterioare privind „sarcina negată”, adică lipsa conștientizării subiective a sarcinii până la sfârșitul gestației la femeile însărcinate, este revizuită și reinterpretată într – un cadru biologic evolutiv. Studii epidemiologice recente arată că această afecțiune are o incidență mult mai mare decât se credea anterior (aproximativ 1:475). Foarte des, simptomele corporale ale sarcinii (greață, amenoree și umflarea abdomenului) sunt absente sau foarte reduse, iar nou-născuții tind să fie subponderali; în multe cazuri, sarcina rămâne nedetectată și de rude și medici. Explicațiile actuale din literatura clinică se bazează pe ipoteze psihodinamice despre conflictele inconștiente legate de sarcină; lipsa simptomelor este explicată de negarea somatică. Susțin că astfel de conturi psihodinamice sunt greșite din două motive: (1) se bazează pe eșecul de a recunoaște rolul biologic activ al fătului în determinarea cursului sarcinii și (2) ignoră numeroasele niveluri de conflict mamă-făt asupra alocării resurselor descrise de teoriile biologice ale conflictului părinte-descendent. Aici propun să redefinim această condiție ca sarcină criptică și să începem să explorăm posibilele sale corelații fiziologice și semnificația evolutivă. În lumina teoriei conflictului părinte-urmaș, sarcina criptică pare să reducă costurile sarcinii, atât energetice, cât și ecologice (mobilitate, dependență de rude/mate etc.), favorizând astfel mama în detrimentul fătului. Reducerea producției și/sau eficacității hCG este probabil să fie implicată în acest proces. Propun și discut trei ipoteze evolutive neexclusive pentru a explica acest fenomen: (1) sarcina criptică ar putea fi un rezultat neadaptativ al proceselor de soluționare a conflictelor asupra alocării resurselor în timpul sarcinii, posibil legat de perturbări minore ale mecanismelor de imprimare genomică. (2) Sarcina criptică ar putea rezulta din avorturile spontane ratate ale fetușilor de calitate scăzută. (3) în cele din urmă, sarcina criptică ar putea fi un model adaptativ de cooperare forțată între mamă și făt în circumstanțe ecologice stresante sau amenințătoare, așa cum sugerează asocierea raportată cu stresul psihosocial crescut. În cazul unei probabilități reduse de supraviețuire, atât mama, cât și fătul ar beneficia dacă mama ar reduce investițiile în sarcină pentru a-și maximiza șansele de a supraviețui și de a ajunge la naștere.