rezumat
majoritatea speciilor se angajează într-un comportament agresiv în anumite circumstanțe și în anumite momente, iar faptul că este practic omniprezent sugerează că trebuie să fie adaptativ în ciuda pericolelor sale. Comportamentul agresiv a fost definit de psihologi ca activitate care pare menită să transmită un stimul nociv sau să distrugă un alt organism, iar clasificările au inclus categorii precum agresiunea frustrării, agresiunea indusă de frică și agresiunea iritabilă, toate bazate pe presupusa lor motivație de bază. O clasificare mai bazată pe funcții este acum larg acceptată în comportamentul animalelor, în care agresiunea este privită ca un comportament prin care un individ încearcă în mod activ să excludă rivalii din resursele esențiale, cum ar fi colegii, mâncarea, apa și adăpostul. Există două tipuri largi de agresiune: agresiune interspecifică, cuprinzând în mare parte agresivitate prădătoare și antipredatorie și agresiune intraspecifică, care implică concurență între membrii aceleiași specii. Acestea din urmă pot fi împărțite în agresiuni teritoriale, dominante, sexuale, parentale și părinte-descendenți (Wilson ,1975; Moyer, 1976). Agresiunea prădătoare, care este motivată de foame și face parte dintr-un sistem motivațional diferit (Scott, 1972), nu este asociată cu tendințe agresive și supuse conflictuale sau cu compromisurile dintre ele. După cum a subliniat Lorenz, o pisică care ucide un șoarece poate părea la fel de calmă ca o vacă care pășune pe o pășune; dar acest lucru nu este cazul agresiunii antipredatorii arătate de pradă. Conflictele intraspecifice, în schimb, implică de obicei un amestec de tendințe agresive și supuse, așa cum este ilustrat de expresiile faciale și posturile ambivalente ale pisicilor (Capitolul 2). Termenii agonism și comportament agonist au fost, prin urmare, inventați pentru a descrie întregul spectru al comportamentelor agresive și supuse. Afișările agoniste reflectă aproape întotdeauna această ambivalență și implică elemente atât de „luptă, cât și de fugă”.