la un moment dat în viața noastră, am auzit cu toții Enigma maestrului Zen: „care este sunetul unei palme aplaudând?”Personal, îmi amintesc că m-am luptat cu această ghicitoare ore întregi în școala absolventă. Astăzi, vom încerca să o rezolvăm! Pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să revizuim tradiția din care a emanat această întrebare epică: tradiția Zen.
Zen este o fuziune a cel puțin două tradiții extrem de importante, dar diverse—tradiția taoistă din China și tradiția budistă din India. Pentru a înțelege Zen, este util să ne amintim principiile majore ale acestor două tradiții, pe care le-am revizuit în coloanele anterioare.
Daoismul subliniază natura—suspicios față de ceea ce percepe a fi efectul poluant al culturii și socializării în general. Pentru un Daoist, sensul vieții este experimentat în spontaneitate totală (angajament non-rațional cu realitatea). Scopul său este de a reduce și elimina construcțiile sociale, inclusiv limbajul. Disprețul lor față de gândirea rațională, regulile și disciplina în sine domină întreaga lor viziune asupra lumii.
în contrast puternic, tradiția budistă indiană subliniază interdependența fenomenelor. Toate gândurile și experiențele noastre depind de nenumărate relații cauză-efect, unele din interior și altele din exterior. Ducem o viață dominată de suferință, dar avem o ieșire—pentru a evita toate atracțiile și aversiunile. Acestea includ toate atașamentele emoționale, atât materiale, cât și altele. Eliminându—le pe amândouă, putem vedea clar lumea așa cum este ea cu adevărat-interdependentă și impermanentă. Chiar mai semnificativ, prin utilizarea analizei raționale, putem ajunge să apreciem sensul vieții, care în cele din urmă este de a acționa cu compasiune pentru alții.
când budismul a fost introdus în China, a fost experimentat printr-o lentilă Confucius și daoistă. Într-un sens real, cele două (cultura chineză și budismul) s-au transformat reciproc. Deci, cum a început? Versiunea chineză a Zen urme începuturile sale la un moment uimitor în timp.
după cum spune povestea, într-o zi Buddha învăța un grup de adepți când a luat în tăcere o floare. În timp ce toată lumea aștepta cu răbdare să audă ce va spune, un călugăr, Maha Kasyapa, s-a uitat la cel Mare și a zâmbit. Din acest moment singular de comunicare tăcută, dar profundă între maestru și student, s-a născut o lume vastă și o mișcare conștientă de schimbare.
cu secole în urmă, practica Zen s-a răspândit în Japonia, Coreea, China și cea mai mare parte a Asiei. Apoi, în secolul al 19-lea, a fost exportat în Europa și Statele Unite. După cum era de așteptat, influența fiecărei culturi poate fi văzută asupra versiunii sale particulare de Zen. În China, nici măcar nu se numește Zen, ci mai degrabă Chan.
amintindu-mi de Daoism, Zen este suspect de limbaj și conceptualizare, bazându-se în schimb pe mediere directă și experiență. În Occident, avem tendința de a privi lumea și de a dezvolta concepte abstracte despre ceea ce percepem. Sistemul nostru de credințe, sau paradigma, ne impune să ne vedem ca indivizi care interacționează cu alți oameni și cu lumea. Acest lucru, spune maestrul Zen, duce la o viziune defectuoasă a realității.
pentru Zen, nu există dihotomie subiect / obiect între” noi „și ” lumea”.”Zen sugerează că ne modificăm fundamental paradigma, care poate fi realizată doar prin meditație și antrenament. Numai atunci putem începe să îndepărtăm această falsă noțiune dualistă și, în cele din urmă, să experimentăm realitatea așa cum este ea cu adevărat. Suntem literalmente, conform învățăturilor Zen, una cu lumea. Adevărul este că suntem procese interdependente, în continuă schimbare, care pot atinge o stare trezită de realizare prin meditație și atenție.
Zen se bazează pe predare, folosind Setări unu-la-unu. Maestrul Zen îi ajută pe elevul său pe calea trezirii depline, oferindu-i elevului ghicitori numite coagoni. „Care este sunetul aplaudării unei mâini” este exact acel tip de instrument de predare. Când am fost prezentat cu această ghicitoare înapoi în școală absolvent, am fost lovit ca am încercat meticulos să dau seama răspunsul corect. În ciuda timpului pe care l-am investit încercând să descifrez puzzle-ul, este evident că nu am înțeles lecția pe care încearcă să o predea.
Enigma, la fel ca toți coagonii Zen, are un singur obiectiv—de a ajuta elevul să realizeze limitele gândirii raționale și discursive. Soluțiile nu provin din rațiune, ci mai degrabă sunt produsul unei înțelegeri bruște. Ghicitoarea cere o schimbare majoră de paradigmă și o abandonare a raționalității. Suntem prizonierii propriilor noastre concepte, rațiune, limbaj și logică. În momentul în care încercăm să percepem problema—sunetul real al aplaudării unei mâini—ne limităm gândirea, ne încadrăm și ratăm întregul obiectiv al acestei experiențe de predare. Pentru Zen, trebuie să reacționăm din intuiție, nu din rațiune, din spontaneitate, nu din reflecție.
„sunetul aplaudării unei mâini” este o interogare standard de master-student adresată începătorilor care încearcă să învețe practica Zen. Se spune că este nevoie de trei ani pentru ca începătorul să înțeleagă semnificația problemei. Potrivit lui Yoel Hoffman în „sunetul unei mâini: 281 Koans cu răspunsuri”, răspunsul acceptabil este ca elevul să se confrunte cu maestrul”, să ia postura corectă și să extindă în tăcere o mână înainte.”Acest răspuns încorporează o mare parte din ceea ce studiul Zen încearcă să ne învețe despre modul preferat de a fi în lume—imediat, non-verbal, spontan și intuitiv.
deși coaganii sunt instructivi, pentru mine, ceea ce m-a învățat cel mai elocvent esența Zenului sunt poeziile celebrului filosof Zen Dogen (1200-1253). Preferatul meu este unul foarte simplu:
cu ce va asemăna
lumea?
lumina lunii, reflectată
în picături de rouă,
scuturată de factura unei macarale.
în acest poem rafinat, Luna (natura) se reflectă în picăturile de rouă (toate lucrurile) fără discriminare. Poemul, ca și Zen însuși, pictează o imagine a unui univers de fragilitate și impermanență. Același lucru se poate spune și despre existența noastră. Acest lucru ne aduce înapoi la prima și poate cea mai grăitoare lecție pe care o învață budismul—trebuie să ne confruntăm cu temporalitatea vieții noastre.
în poemul lui Dogen, cea mai profundă frumusețe pe care o putem experimenta se găsește chiar în această impermanență. În timp ce stăm, neputincioși, confruntându-ne cu propria noastră Dispariție inevitabilă, în loc să ne temem de ea, putem sărbători chiar mortalitatea noastră și, ca călugărul, Maha Kasyapa, putem zâmbi.
într-adevăr, cât de senină ar fi viața noastră dacă am putea atinge acest nivel de iluminare?