Bahadur Shah Zafar, ultimul Mughal care ar fi preferat să fie poet

New Delhi: „un rege care ar fi preferat să fie poet, descendent al unei dinastii odinioară bogate, care ar fi preferat să fie un mistic.”Așa merge descrierea ultimului împărat Mughal, Bahadur Shah Zafar, în profesorul Pramod Nayar procesul lui Bahadur Shah Zafar, care reproduce textul, documentele și relatările martorilor legate de rolul său în revolta din 1857.

când Bahadur Shah Zafar a urcat pe tron, zona aflată sub stăpânirea Mughal a fost redusă drastic, la fel ca puterile împăratului, simbolice și de altfel. El a fost în cele din urmă cunoscut doar ca ‘Regele Delhi’. În ciuda acestui fapt, sepoii l-au privit ca singurul lor lider împotriva britanicilor și l-au abordat pentru asistență în revoltă. Zafar, așa cum se numește pseudonimul său, era, de asemenea, cunoscut ca fiind printre cei mai toleranți și care respectă pacea conducători, iar neutralitatea sa religioasă se spune, de asemenea, că este un motiv pentru care sepoii l-au considerat mascota lor.

la cea de-a 157-a aniversare a morții sale, ThePrint examinează rolul lui Bahadur Shah Zafar în revolta din 1857, istoria contestată a vremurilor și procesul ultimului Mughal.

citește și: the ruin of Zafar Mahal: Mughal Era ‘s last holdout’ este acum o vizuină a dependenților de droguri și a jucătorilor

the last Mughal ‘ s last days

introducere în H. L. O. Cartea lui Garrett, procesul lui Bahadur Shah Zafar, ridică o întrebare pertinentă: care a fost sfârșitul real al domniei Mughal? A fost în 1707, odată cu moartea lui Aurangzeb la Alamgir sau în 1717, când un firman Mughal a renunțat la toate taxele vamale pentru comerțul interior? Sau în 1816, când Lordul Hastings a abolit moneda Mughal și a făcut rupia Britanică moneda țării?

argumentul făcut este că regula Mughal a căzut cu mult înainte de 1857, înainte de închisoarea și umilirea lui Bahadur Shah Zafar, dar ceea ce exilul său și moartea ulterioară au însemnat de fapt moartea speranței, simbolizată de Imperiul Mughal.

la 19 septembrie 1857, împăratul a fost arestat din mormântul lui Humayun împreună cu unele dintre soțiile și prinții săi. Există istorii contestate ale vremii. Mahmood Farooqui ‘ s voci asediate din Delhi 1857, este mult mai amabil cu împăratul, afirmând că a fost un simbol indispensabil al revoluției, în ciuda faptului că a fost un martir reticent. Și fără el nu ar exista nicio autoritate morală sub care să poată apărea o administrație stabilită și să poată fi adunate trupe.

cartea afirmă, de asemenea, că, chiar și cu Imperiul Mughal la cel mai slab (s-a extins doar la Delhi și Palam), el era încă ‘Baadshah din India’. Farooqui continuă să vorbească despre conștiința de sine a împăratului care știa că va fi ultimul conducător Mughal care va locui în Fortul Roșu și mijloacele inovatoare de a-și stabili dominația și de a — și face drumul-prin amenințarea ascetismului, abdicarea sau dispariția în palat până când cererile sale vor fi îndeplinite.

Garrett, totuși, scrie că împăratul s-a predat doar cu promisiunea că viața lui va fi cruțată. Că a arătat lașitate ascunzându-se în mormântul lui Humayun în timp ce fiii săi se luptau cu britanicii, dintre care doi (Mirza Mughal și Mirza Khizr Sultan) au fost împușcați de William Hodson la Khooni Darwaza. Introducerea cărții sale afirmă în continuare că singurul lucru respectabil pe care Bahadur Shah Zafar l-a făcut în timpul procesului său a fost somnul între ele și că, deși mărturia sa avea potențialul de a fi un ultim tribut adus moștenirii extraordinare pe care a moștenit-o, a ajuns doar o „lamentare a nevăstuicii”.

ceea ce, totuși, nu a fost lamentarea unei nevăstuici a fost poezia sa. Când a fost capturat de britanici, vreodată poetul-rege (al cărui nume de stilou înseamnă ironic victorie) și-a legat shayari unui ofițer britanic: „Hindion mein bu rahegi jab talak imaan ki
Takht e London tak chalegi Tegh Hindustan ki.”

(atâta timp cât indienii au chiar și o uncie de onestitate și demnitate – sabia indiană va ajunge la tronul Londrei).

procesul

procesul lui Bahadur Shah Zafar a început la 27 ianuarie 1858 la ora 11 dimineața. El a fost judecat pentru complicitate la revoltă, instaurarea suveranității Hindostanului, război împotriva guvernului britanic și complicitate la uciderea creștinilor.

în transcrierile procesului, el este denumit fostul rege al Delhi. Procesul a avut loc la Fortul Roșu, reședința sa, unde a fost făcut prizonier și a continuat timp de 21 de zile. La începutul procesului, când a fost întrebat dacă este vinovat sau nevinovat de acuzații, Bahadur Shah Zafar nu a putut înțelege ce i s-a cerut, deși i s-a dat o copie tradusă a acuzațiilor cu 20 de zile înainte de începerea procesului. Și abia mult mai târziu și-a rupt tăcerea și a pledat nevinovat.

pe măsură ce procesul a progresat, el a pretins că nu este absolut conștient de toate ordinele și edictele care au fost adoptate folosind semnătura sa și a dat vina pe comandantul său șef Bakht Khan sau armata, în fața căreia era „neputincios”. La proces, împăratul a spus: „Starea acestei armate a fost de așa natură încât nimeni nu m-a salutat sau nu a arătat niciun respect pentru mine. Ar mărșălui în tasbihkhana sau Diwan-e-Khas cu pantofii pe. Cum aș putea avea încredere într-o armată care și-a ucis guvernatorii?”

conform cărții lui William Dalrymple The Last Mughal, confidentul și medicul personal al împăratului, Hakim Ahsanullah Khan, a fost cel care a depus mărturie împotriva lui în schimbul clemenței pentru el însuși. La 9 martie 1858, împăratul a fost găsit vinovat de toate acuzațiile de către instanța Britanică.

britanicii și-au ținut cuvântul că nu l-au condamnat pe Bahadur Shah Zafar la moarte, ci l-au trimis, împreună cu o parte din familia sa, în exil în Yangon, burma.

Cartea lui Dalrymple citează un ofițer britanic care l-a văzut în timpul exilului: „L-am văzut pe acel bătrân dărâmat – nu într – o cameră, ci într-o gaură mizerabilă a palatului său-întins pe un pat, fără nimic care să-l acopere decât o pătură mizerabilă zdrențuită. Așa cum l-am văzut, așa amintirea măreției sale de odinioară părea să se ridice în mintea lui. S – a ridicat cu dificultate de pe canapea; mi-a arătat brațele care erau mâncate de boală și de muște-parțial din lipsă de apă; și a spus, cu o voce lamentabilă, că nu avea suficient să mănânce.”

dar chiar și în ultimele sale zile, poezia lui Bahadur Shah Zafar nu l-a părăsit. Un ghazal pe care l-a scris în zilele sale în exil traduce frumos singurătatea angoasă a poetului-rege reticent.

Bhari Hai Dil Mein Jo Hasrat Kahun To Kis Se Kahun

suna Hai Kaun Musibat Kahun To Kis Se Kahun

Jo Tu Ho saaf To Kuch main Bhi saaf Tujh Se Kahun

Tere Hai Dil Mein Kudurat Kahun To Kis se Kahun

Dil Usko aap Diya aap Ji Pashiman hun

Ki Sach hai apni Nadamat Kahun to Kis se Kahun

Jo Dost Ho To Kahun Tujh se Dosti Ki Baat

Tujhe To Mujhse Adawat Kahun To Kis Se Kahun

Na Mujhko Kahne Ki Taqat Kahun To Kya Ahwal

Na Usko Sunne Ki Fursat Kahun To Kis Se Kahun

Kisi Ko dekhta Itna Nahin Haqiqat mein

‘Zafar’ Main Apni Haqiqat Kahun to Kis se Kahun

(cum explic dorințele neîmplinite din mine
cine va asculta problemele mele
dacă inima ta ar fi pură și curată aș vorbi cu tine
cu toate acestea, inima ta este plină de impertinență.
în timp ce am regrete, cui le explic?
dacă ai fi prieten, m-aș încrede în tine și ți-aș vorbi ca al meu.
dar tot ce ai este ura împotriva mea.
nici eu nu am puterea să vă spun despre starea mea
și nici nu sunteți interesat să o cunoașteți.
cui îi pot exprima și explica realitatea mea ca Zafar)

citește și: Un omagiu adus lui Mirza Ghalib, Poetul care a dus Urdu-ul la apogeul gloriei

Abonați-vă la canalele noastre de pe YouTube & Telegram